Spectacolul „Pădurea Spânzuraților”, în regia lui Radu Afrim, se joacă în continuare la TNB, iar printre spectatori se regăsesc foarte mulți tineri, de la liceeni, la studenți și tineri profesioniști.
Deși montarea lui Afrim nu înlocuiește lectura romanului lui Liviu Rebreanu, cred că unul din meritele sale e că declanșează în privitori curiozitatea de a citi sau a reciti Pădurea Spânzuraților.
Prin elemente vizuale contemporane, e posibil ca spectacolul să ne molipsească de un patriotism sincer și simplu, care nu deranjează și nu impune nimănui calea cea adevărată. Dispare acel „doar așa îți poți iubi țara și semenii!”.
Înțelegând timpul personajului principal, Apostolul Bologa, ajungem să observăm că poate nu multe s-au schimbat în prezentul nostru, în afară de armele folosite. Tot ni se face dor de ai noștri, oamenii tot se îndrăgostesc, tot suntem trădați, tot luptăm și încearcăm să supraviețuim. Mult mai greu de trăit e sentimentul când românii întorc armele tot câtre români.
În trei ore și zece minute, plus o pauză sau fără, ne trăim povestea pe scena mare a Teatrului Național.
