Există lucrări de artă care se expun pe simeze, și există lucrări care se deschid asemenea unei cărți, filă cu filă, fir cu fir, durere cu speranță. „My (Big) Book of Mending the World” nu este doar o expoziție de artă textilă, ci o confesiune manifest, o încercare profund personală și curajoasă de a repara nu doar țesături, ci lumi întregi—interioare și exterioare. Într-o societate sufocată de supra-consum și înlocuire rapidă, artista Ioana Ciuciulică propune, prin arta ei, o întoarcere la esențial: reparația. Cu delicatețea firelor și forța ideilor, lucrările ei ne vorbesc despre ecologie, introspecție, fragilitate, activism și mai ales despre puterea tăcută a gesturilor mici, repetate cu sens. Am stat de vorbă cu artista pentru a înțelege cum se scrie o carte de reparat lumea, ce se ascunde în spatele fibrelor, și de ce „a repara” este, poate, cel mai sincer act de umanitate.
- Titlul expoziției evocă un act monumental de reparare. Ce înseamnă, pentru tine, „a repara lumea” – este un act simbolic, o realitate posibilă sau o formă de catharsis artistic?
„Repararea Lumii”, indiferent de amploarea acestei lumi, este un act monumental pornit dintr-o dorință de a marca lumea exterioară și migrat în timp spre o căutare de răspunsuri la întrebări interioare. Când voi reuși să repar Lumea, o voi face om cu om.
- Ai scris: „începi cu lucruri mari”. Care a fost acel „lucru mare” cu care ai început acest proiect și cum a evoluat perspectiva ta pe parcursul lucrului la disertație?
Lucrările realizate în cei doi ani de studii masterale, ca și teza de disertație, au pornit de la un aspect exterior în jurul căruia gravitează mare parte din viața mea. Subiecte ca poluarea, schimbările climatice, nevoia de sustenabilitate, lipsa certitudinii supraviețuirii (omenirii, nu individuale) sunt elemente care îmi afectează zi de zi deciziile, alegerile și îmi populează adesea gândurile. În consecință, într-un puseu al dorinței de a da o turnură pozitivă unor subiecte pesimiste (pentru că „trebuie să gândești pozitiv”, ”fake it ‘till you make it” și alte îndemnuri pseudo-empowering), am decis să mă concentrez pe REPARAȚIE – de aici și numele colecției de lucrări: ”My (Big) Book of Mending the World”. Desigur, este doar o expresie artistică a Lumii în derivă și un îndemn la a căuta reparații/soluții. Pentru că industria modei în particular (in extenso, cea textilă) este una dintre cele mai poluante, am decis încă de la început să uzez de tehnicile de reparație textilă pentru a vorbi despre repararea Lumii (Iată cum un proces artistic poate găsi soluții la o problemă de ordin global).
Pe măsură ce avansam în studiul tehnicilor de reparație textilă în căutarea soluției „salvatoare de Lumi”, am ajuns să remarc particularitățile nevoii mele de a repara Lumea și am început să o analizez, să o caut și la cei din jur, să evaluez stringența ei pentru mine sau pentru ceilalți. Într-o măsura mai mică sau mai mare, fiecare individ are conștiința faptului că Lumea ar putea fi mai bună și că necesită reparații. Felul în care ne afectează viața, de la „au fost și vremuri mai bune” la „Sfârșitul e aproape!!!”, diferă de la individ la individ. Dar oare de ce diferă? – că doar Lumea e aceeași pentru noi toți (neluând în calcul adepții vreunei teorii ale conspirației).
Prin urmare, Reparația este necesară în mod subiectiv, deci ceea ce eu trebuie sa repat este LUMEA MEA – este un demers subiectiv, personal, interior.
- În ce măsură expoziția este o formă de activism și în ce măsură este o introspecție personală? Poate arta textilă să fie ambele simultan?
Într-adevăr, colecția de lucrări este o formă de activism pașnic, îndreptat spre actul educativ al artei. Reparația lumii prin reparație textilă este ațât un semnal de alarmă despre nevoia de a opri consumerismul si de a lua în serios nevoia de a diminua poluare, dar și o „soluție” prin popularizarea și practicarea tehnicilor de reparație textilă. Este un îndemn la a îmbrățisa reparația înaintea înlocuirii, nu doar în industria textile, nu doar în obiectele așa zise de consum, dar și în relațiile cu ceilalți și mai ales cu sine.
Introspecția este în sine un mesaj expoziției: nu vom ajunge la practicarea reparației la nivel global, fără o dezvoltare globală a capacităților și interesului pentru introspecție. Fără onestitatea analizei propriilor nevoi și surse de bucurie, nu vom găsi satisfacție în reparație.
Desigur introspecția la care mă supun eu însămi pe parcursul actului creator este motorul care îmi dă combustibilul fiecărei zile. Nu pot decât să sper ca o parte din ceea ce descopăr în acest proces ajunge la cei ce intră în contact cu lucrările mele.
- Cât de importantă este ideea de eșec în procesul de „reparare”? A existat un moment în care ai simțit că ceva nu poate fi salvat – nici în lume, nici în lucrare?
Sentimentul ca „e prea tarziu” este cel care a determinat parcursul meu reparatoriu în Lume și în sine. Frica de eșec m-a făcut să caut o soluție, chiar dacă nu o soluție universal salvatoare, una cu impact factual minor, dar cu potențial imens educativ. Eșecul generațiilor anterioare (inclusiv generația mea) m-a făcut să înțeleg că doar în educație stă reparația și nu putem pune totul pe umerii obosiți ai educației formale, când influențele negative vin din atâtea părți, pe canale de comunicare facile și accesibile.
În lucrările artistice singurul eșec posibil este acela de a nu reuși să transmiți nimic din ceea ce artistul a simțit și gândit. Altfel, de la concept și până la finisarea lucrării este un drum de continuă cercetare, introspecție și adaptare în care, dacă ești onest și perseverent, eșecul nu are loc în mintea artistului.
- Cum îți explici nevoia umană de a identifica vinovați înainte de a găsi soluții? A fost această tendință parte din procesul tău artistic?
Cautarea vinovatului este acea supapă care ne permite să mergem mai departe. Dacă nu faci asta, cel puțin la începutul drumului, gândurile analitice ți-ar paraliza orice mișcare si te-ar opri din orice. Cred că face parte din acele caracteristici umane care au ajutat la evoluția speciei. Sper doar că suntem în acel stadiu de evoluție în care să ne dăm seama de antagonismul ei (al caracteristicii) și să începem să apreciem mai mult construcția de soluții, toleranța, educația.
Exact această speranță în evoluția umană este ceea ce m-a făcut să abordez reparația ca temă pentru studiile masterale, respectiv pentru expoziția ”My (Big) Book of Mending the World”. În aceste momente, consider că energia consumată pentru a identifica „vinovații” o putem redirecționa înspre a face bine, indiferent dacă asta înseamna a repara sau a educa, a construi, a cerceta.
- Ai ales arta textilă ambientală ca limbaj de exprimare. Ce îți oferă acest medium în plus față de altele, mai ales când vine vorba de teme atât de grave și universale?
Deși am pornit târziu pe drumul exprimării artistice, mediul textile a fost cu mine dintotdeauna prin cusături, prin croitoria empirică pe care am deprins-o de la mama, prin experimentarea cu tehnica soutache, prin bucuria cu care intram în mercerii și magazinele de metraje pentru a atinge materialele și a simți texturile etc.
Uitându-ma în urmă acum, mă bucur de acestă alegere care nu poate fi mai potrivită mie, temelor care mă preocupă și felului în care eu reușesc să mă exprim. De fiecare dată îndoiala mă încearcă, nu pot să nu mă gândesc la cartea fizicianului Brian Greene despre cum funcționează Lumea (în sensul științific de univers) pe care a ales să o intituleze ”The Fabric of the Cosmos” (trad.n. „Tesătura universului”) – cred ca nu e întâmplător, iar țesătura, respectiv textilul în general, permite o varietate enormă de exprimări artistice.
În ceea ce privește reparația, mi s-a părut oportul să aduc în prim plan tehnicile de reparație textilă pe care să le integrez în lucrări atât din interes pur educative, dar și ca symbol al reparației „țesăturii universului”.
- Cât de mult din materialele folosite în expoziție sunt recuperate sau reutilizate? Este reciclarea un gest simbolic sau structural în demersul tău artistic?
Refolosirea materialelor și redirectionarea scopului lor au un loc de cinste în practica artistică textilă și se întâmplă în mod natural. Nu de puține ori ideea de lucrare vine de la contactul cu un material cu care iei contact, dar și cu care ești în proximitate.
În cazul lucrărilor mele, pentru că am beneficiat de spațiu de lucru în scoală, am avut acces la depozitul de materiale textile care conține printre altele și materiale primite de la foste fabrici de textile, donații de la artiști textiliști sau de la alte departamente din Școală. Am avut onoarea de a lucra cu fire a căror existență să îmi depășască vârsta și pe care să le dau un nou sens.
- Lucrările tale au o dimensiune tactilă pronunțată. Cum te raportezi la ideea de „atingere” – atât fizică, cât și metaforică – în raport cu publicul?
Atingerea fizică în arta textilă consider că ar trebui să fie inevitabilă – ca artist textilist încerc să îmi cultiv curiozitatea pentru texturi noi și nu de puține ori „văd„ mai bine cu degetele decât cu ochii. Desigur această atingere a lurcrării de artă textilă trebuie să vină la pachet cu un respect pentru munca artistului și pentru fibra textilă – a nu se confunda cu atingerea și manipularea obiectelor (fie ele si textile) de larg consum, cu scop preponderant functional.
În sens metaphoric, desigur că dorința mea este de a ajunge la public, de a determina întrebări în mintea lui, de a-l scoate dintr-un traseu cognitiv predefinit. De asemenea, popularizarea artei textile este pentru mine importantă, ca și educarea publicului în recunoașterea textilului ca formă de artă vizuală de prim rang.
- Care a fost cel mai dificil element tehnic de realizat în această expoziție? A existat o piesă care ți-a impus limite neașteptate?
Fiecare lucrare a venit cu elemental său de dificultate – asta și pentru că cea mai mare satisfacție o am din a încerca materiale sau tehnici noi – dar lucrul la ”Filling Voids Of Reason” a constituit adevărata provocare. În această lucrare am venit cu propunerea de combinarea tapiseriei clasice cu împâslirea la rece (cu acul) cu păstrarea firelor de urzeală pe întreaga suprafată a lucrării, astfel împâslirea s-a realizat direct pe ghergef – tehnică neabordată anterior de alțti studenti sau artiști textiliști (conform mărturiilor personalului tehnic și a șefului de catedra – dna. Prof. univ. dr. Dorina Horătău). Ca orice tehnică, pentru care nu există o practică cunoscută, a fost necesară abordarea inovativă a procesului de realizare a suprafeței textile. Bineînțeles că am beneficiat de suportul cadrelor didactice – atât a profesorului coordinator Lect. univ. dr. Iulia Toma, dar și a altor cadre didactice din catedra – și a doamnelor tehniciene- Dna. tehnician Drăgana Robânca și Dna. Țesător Elena Haut – pentru a ajuge la rezultatul pe care îl avem astăzi.
- Cum ai gândit scenografia spațiului? Este Galeria Foișor o alegere care a influențat forma finală a lucrărilor sau discursul expozițional?
Galeria Foișor de la Centrul de cultura „Palatele Brâncovenești la Porțile Bucureștiului” este un spațiu mic, dar foarte intim cu elemente arhitecturale brute care contrastează cu fragilitatea și dinamica lucrărilor textile realizate de mine, însă panotarea seriei de lucrări m-a determinat să găndesc expoziția ca o desfășurare unitară a acestora, mizând mai mult pe elementele comune ale lucărilor decât pe ceea ce le diferențiază. Elementul care le aduce împreună în spațiu este o compoziție de obiecte de artă textilă care este expusă în mijlocul Galeriei, între celelalte lucrări și care aduce împreună elemente specifice fiecărei lucrări individuale sau care fac parte din pregătirea uneia dintre lucrări. În acest fel am încercat să transmit un mesaj unitar al colecției dincolo de cel al fiecărei lucrări.
- Expoziția are un ton dual: fragilitate și forță, disperare și speranță. Cum ai integrat aceste contraste în lucrările tale?
Această dualitate este o trăsătură comună mediului textile și conceptului de reparație. Textilul este un mediu versatil, maleabil cu nenumărate fațete, forme și culori, poate încorpora cele mai abstracte concepte, dar și subiecte din cele mai palpabile. Reparația include fragilitatea, încercarea la care este supus acel ceva ce necesita repararea, dar și speranța că acel ceva este încă util, de valoare, este chiar mai puternic prin reparația sa. Nu degeaba, reparația are ca sinonime cuvinte ca „întărire”, „consolidare”.
- Ai menționat oglinda – un ciob reflectorizant – ca moment de revelație. Ce semnifică oglindirea pentru tine în contextul artei? E o invitație la introspecție sau un avertisment?
Oglindirea este pentru mine un simbol al introspecției. Nu aș putea să lucrez la ceva, dacă acel ceva nu mă reprezintă, nu vreau să mimez ceea ce nu sunt. Ca să zic așa, introspecția vine la pachet cu dezvoltarea conceptului și apoi pe tot parcursul procesului de lucru. Cum aminteam și anterior, arta textilă necesită timp îndelungat pe care artistul îl petrece în atelier cu lucrarea, dar mai ales cu sine – în tot acest timp gândurile se rostogolesc și se (re-) formulează – tocmai din acest motiv aleg să lucrez în liniște, mai ales dacă sunt singură în atelier.
Nu fugiți de introspecție! Iată o invitație cu subiect și predicat. Nu vom putea să reparăm fără introspecție.
- Există o ierarhie a răului în ceea ce ai descoperit despre lume în acest proces? Ce simboluri recurente apar în lucrările tale?
Cred că fiecare își alege lupta, respective răul pe care trebuie să îl înfrunte. Nu există o ierarhie unitară – simțim diferit și ne rănesc lucruri diferite. Eu am ales să privesc spre soluție – spre reparație (indiferent a ce), nu vreau să mă concentrez pe raul cu care lupt.
Încă nu am o colecție de simboluri recurente, sper ca lucrările mele să se remarce prin texturi inovatoare și tematici interesante.
- Cum ai marcat prezența „celorlalți” – a oamenilor care „luptă aceeași luptă”? Sunt vizibili în expoziție sau doar sugerați?
Există o comunitate internațională important a celor care fac și promovează reparația textilă (și nu numai) din considerente fucnționale. Există de asemenea o tendință în arta contemporană de a îmbrățisa discursul ecologist și chiar o mica parte de proiecte care au la bază reparația textilă. Am ales să mă adaug acestora din urmă așa cum am simțit că aș putea eu, în felul acesta sunt prezenți cei care au ales aceeași luptă.
- „My (Big) Book…” sugerează o carte deschisă, o confesiune publică. Cât de personală este această disertație și ce ți-a fost cel mai greu să expui?
Subiectele pe care le abordez sunt întotdeauna personale, sunt importante pentru mine, mă preocupă constant, pentru că lucrul la o opera de artă textilă este anevoios și se întâmplă în timp îndelungat. Nu aș putea petrece atât de mult timp în compania unor subiecte neinteresante pentru mine. Parcursul acestei colecții a fost de la teme cotidiene, dar exterioare, la o căutare extrem de personală, determinată și de evenimente din viața de familie care m-au împins la a mă uita adânc în interior.
Nu mi-este greu să expun o lucrare personală pentru că fug de tabu-uri, nu vreau să ascund nimic din cee ace sunt și simt. A treia (în ordinea realizării lor) lucrare din serie, ”Filling Voids of Reason” a venit după o perioadă foarte grea și a fost o supapă terapeutică cu ajutorul căreia am reuși să mai eliberez din greutatea pe care o simțeam apăsându-mă. De asemenea, reîntoarcerea în atelierul de la Scoală la țesut, după perioada respectivă, a fost momentul în care am început să mă repar, cee ace m-a făcut să înțeleg că locul meu este la războiul de țesut.
- Cum îți imaginezi reacția unui vizitator care nu are nicio familiaritate cu arta textilă? Ce ți-ai dori să simtă, să înțeleagă, să ia cu el?
Familiaritatea obiectului textil se traspune și în arta textilă, iar întâlnirea cu textilul se întâmpla zi de zi, de la ce îmbrăcăm, la mobilierul și decorul de interior pe care le folosim. Lipsa familiarității intervine din surpriza de a întâlni textilul ca formă de artă contemporană, însă aici intervin câteva elemente ale expoziției care sper să suscite interesul vizitatorilor și să îi determine să se apropie ca să descopere. Paleta coloristică vibrantă aduce o stare pozitivă, iar compoziția de schițe și mici obiecte din universal textile (gheme, sculuri, țevi de suveică, gherghefe) aplasată în mijlocul galeriei îmblânzesc spațiul astefel încât să încurajeze interacțiunea cu lucrările.
Sper ca vizitatorii să descopere versatilitatea și frumusețea mediului textil (cele trei lucrări ce compun expoziția sunt fiecare realizate într-o tehnică diferită), dar mai ales să-și deschidă mintea și ochii pentru a accepta și aborda reparația obiectelor, a relațiilor, a oamenilor din jur, în defavoarea inlocuirii obiectelor, abandonării relațiilor și oamenilor.
- Expoziția este accesibilizată pentru persoane cu dizabilități auditive. În ce fel crezi că mesajul tău ajunge diferit către acești vizitatori?
Desigur arta vizuală contemporană este despre privit, gândit și mai ales simțit – nici una din acete operațiuni nu este inaccesibilă persoanelor cu dizabilități auditive, iar tema abordată de mine este universal indiferent că acceptăm sau nu importanța reparației.
- Ai avut în vedere o dimensiune educativă în acest demers? Poate fi această expoziție o lecție despre empatie, despre ecologie sau despre umanitate?
Dimensiunea educativă este esențială cred eu pentru „salvare” – pentru a putea să reparam Lumea este mai întâi nevoie să acceptăm reparația, să recunoaștem că trebuie să facem ceva. De aici și scopul expoziliei mele – de a deschide subiectul sau de a-l ranforsa pentru cei care l-au deschis deja.
Încerc să fiu prezentă în galerie în fiecare după-amiază pentru a-mi prezenta lucrările vizitatorilor, dar și pentru a lucra în public, ocazie cu care să aibă ocazia să vada exact ce înseamnă reparație textilă sau artă textila în general.
- Cum te-a influențat colaborarea cu prof. Iulia Toma în conturarea acestei lucrări? Ce ți-a oferit ca viziune și ce ai adăugat tu ca diferență?
Dna. Lect. Univ. dr. Iulia Toma, împreună cu dna. Lect. Univ. dr. Claudia Mușat, a fost unul dintre cei doi coordonatori pe care i-am avut la studiile de licență absolvite în 2023 șia m continuat sub coordonarea domniei sale studiile masterale. Ne știm deja de aproape 5 ani, timp în care m-am bucurat de fiecare zi în care am putut beneficia de feedback-ul domniei sale din calitatea de cadru didactic universitar, dar mai ales de sfaturile și încurajările pe care le primesc din poziția de prieten. Relația pe care am construit-o depășeste zidurile Școlii și sunt convinsă că va face față testului timpului.
Felul în care Dna. Toma se poziționează în relația de profesor-student este într-o proporție foarte bine echilibrată de dirijare, dar și libertatea de a crește și a devein un artist independent, cu instrumentele necesare la îndemână pentru a reuși să îți iei propriile decizii. Cu fiecare interacțiune am simțit sprijinul domniei sale și încrederea pe care o are în mine ca om și ca artist.
- Ce urmează pentru tine după această disertație? Intenționezi să continui acest demers al „reparării” sau te tentează alte teme, alte medii, alte lumi?
Mi-a plăcut la școală. După cum se vede, mi-a plăcut atât de mult încât m-am reintors și la 20 de ani după prima facultate. Sper să nu aștept încă 20 de ani să ma reapuc de școală. Mi-ar plăcea să continuu studiul mai departe.
Nu am terminat de reparat, așa că voi continua să o fac – sunt foarte la început. Desigur sunt foarte multe alte teme interesante, dar unele sunt recurente în activitatea oricărui artist – voi fi mereu interesată de natura umană și temele cu impact social.
foto: Denis Cheyrouze