A trecut un deceniu. Zece ani de când, într-o noapte de vineri, focul a mistuit zeci de suflete într-un club blestemat. 65 de oameni nu s-au mai întors acasă. Mulți au ajuns pe picioarele lor la spitale și n-au mai ieșit vii din locurile care ar fi trebuit să-i ocrotească. Sute trăiesc și astăzi cu cicatrici -rămase pe piele, unii în suflete- și suferă în tăcere, resemnați de indiferența unei societăți care uită ușor.
Colectiv, zece ani mai târziu! Momente tragediei care nu trebuie uitată
România de atunci, înspăimântată și revoltată, care promitea schimbări radicale în zilele de după 30 octombrie 2015, a uitat. A rămas aceeași țară arsă pe dinăuntru de nepăsare. Diseară, la ora 22:30, se împlinesc zece ani de la tragedia din Clubul Colectiv. Un deceniu care a estompat ecourile celei mai mari nenorociri din istoria recentă a României. Durerea s-a stins în forfota zilnică a unei nații care s-a obișnuit să-și ignore rănile nevindecate și care se crede „asigurată” de minunile unei catedrale de beton. Cu opt lifturi, pentru cei ce vor săajungă mai aproape de cer.
Îmi amintesc fiecare detaliu, ca într-un film distopic pe care îl revăd mereu. Aerul s-a otrăvit cu o funingine sclipitoare, care ieșea cu forță prin ventilația nenorocirii, picurând în stradă plastic topit. Otrava fumului gros, mai dens decât oricare altul, a curmat în câteva secunde concertul și, în alte câteva, țipetele și răcnetele disperate. S-a murit într-o liniște de neînchipuit, de nedescris.
Am fost norocosul aflat de partea cealaltă a zidului de cărămidă în care s-a produs catastrofa. Fumul m-a făcut să grăbesc pasul spre curtea din care se intra în hala localului groazei. Jurnalistul din mine voia să fie martor la un incident minor, care ar fi putut ajuta la promovarea albumului „Mantras of War”, formație pe care, printr-un cumul de prietenii și vecini, încercam s-o fac mai vizibilă. Am aflat, după primele țipete de-a dreptul animalice din acea curte, că mergeam, de fapt, spre cel mai negru episod al vieții mele. Pâclă toxică, miros de anvelopă arsă, țipete amestecate cu sunete sparte, oameni care se prăbușeau, haine fumegând, trupuri smulse din interior – unele inerte, altele așezate pe jos, pe borduri, fără puteri, parcă hipnotizate, împietrite, fără să se mai depărteze, fără să fugă. Mulți mergeau drept, fără să-și dea seama că pielea le cădea, odată cu bucăți din geci de piele ori fâș.
Din cauza fumului și a zecilor care apucaseră să iasă și agonizau pe jos, nimeni nu putea ajuta pe nimeni. Era prea întuneric, prea mult fum. Alții cădeau în genunchi în curtea fabricii, tăcuți, de parcă acceptaseră că nu mai e nimic de făcut. Au apărut extrem de rapid câteva mașini ale unei stații private de ambulanță din vecinătate și o echipă de jandarmi, care ne-au oprit din gesturile haotice de eroism. Dar s-au speriat și ei. Ne-am pus să tragem, la propriu, oameni afară, ținându-ne unii de alții – bodyguarzi, „băștinași” din zonă, sportivi rămași într-o sală de box din incinta fabricii. Am abandonat repede din cauza nenorocirii ce o trăgeam în plămâni, nefiltrată nici de pulover. Pompierii ne-au salvat de adrenalina noastră, și lor le mulțumesc. Dar pentru cei rămași înauntru nu s-a mai putut face nimic.
Ambulanțele blocau strada, pompierii se loveau între ei în curtea îngustă a fostei fabrici. Greu de uitat cum foliile aurii, care ar fi trebuit să protejeze arșii, au început să acopere morții. Scânteiau în lumina girofarurilor, ca niște semne strălucitoare ale neputinței. Trebuie să recunosc- am ridicat folii, am căutat fețe cunoscute. Apoi a apărut întreaga presă, politicieni pestriți din administrațiile locale care dădeau asigurări fără să-și dea seama că tragedia s-a produs și din vina lor. În final, am ajuns la Spitalul de Urgentă Floreasca, ca multe alte zeci de oameni. Loc unde mulți intoxicați au ajuns pe picioare, însă… Uneori mă gândesc că am fost salvat de o banalitate de circa un minut, de o țigară. Însă un alt fum, pentru alții, a însemnat sfârșitul.
Colectiv – povestea unei nopți de groază care nu trebuie să se uite
Au trecut zece ani și Colectiv a devenit o statistică a morților în cumplitul incendiu. Avem aceleași spitale infecte, aceleași promisiuni neterminate, o nouă generație de politicieni care se hrănesc din amintirea tragediei iar astăzi o vor aminti pe pagini de socializare. N-avem nici acum un centru modern pentru arși, nicio bancă de piele, nici o justiție corectă, nimic din care să fi învățat. Colectiv este o rană pe care noi am început să o ascundem, o uităm deși nu s-a vindecat. Personal, în acea noapte -și în anii de după-, în mine a apus speranța că, după o asemenea neînchipuită tragedie, țara își va schimba, din respect ori de frica maselor, regulile de administrație.
Cele povestite nu sunt despre mine, norocosul, ci despre chinul celor care au sfârșit fără ca moartea lor să schimbe ceva. Care au pierit într-un loc unde un concert trebuia să fie bucurie. Am descris acele momente cumplite pentru ca cei care citesc să-și poată imagina ce înseamnă o moarte crudă, nedreaptă, din ignoranța celor ce ne conduc, care ne cerșesc voturile. Din respect pentru imaginea unora care au pierit în acel loc blestemat nu public instantanee ce pot afecta.